Dacă tot nu cresc blocuri, creşe şi alte vise şi visuri, demne de de propagande comunistoide, a crescut ceva. Natura, singura întreprinzătoare de ceva, a găsit teren fertil pentru dezvoltare de spaţii verzi. Fără buget cheltuit între prieteni, fără facturi dolofane, fără ceva ce ar putea naşte dubii.
Un gard verde se interpune între civilizaţie şi junglă, acel gard vopsit pe afară. Înăuntru nu e niciun leopard, ci orice alte lighioane, de la şobolani la şerpi şi alte vieţuitoare de oraş european.
O mare de iarbă ce ar putea fi un focar de infecţie, fix lângă „şaormăriile” care stau cuminţi una lânga alta, ca o lecţie bună de antreprenoriat, şi lângă un parc ce concurează, la mică scară cu Central Park din New York.
Cine se simte, face curat acolo. Cetăţenii nu au voie, nu e treaba lor.