Recent, deputatul SOS RO, Mihai-Adrian Ţiu, a susţinut o declaraţie politică despre o stare de fapt: educaţia naţională şi cât de scumpă este ea fiind gratuită. Iată declaraţia pe larg:
„Constituţia României, la art. 32 alin. (4), menţionează faptul că învăţământul în România este gratuit. De la adoptarea actualei Constituţii şi până în prezent, în niciun an şcolar acest articol nu a fost respectat de Guvernele României.
Mai mult decât atât, sumele scoase din buzunar de către părinţi, pentru şcolarizarea copiilor, au crescut de la an la an, ajungând în prezent la incredibila sumă de 9.818 lei pentru un singur elev, anual, adică aproximativ patru salarii nete minime pe economie.
Acelaşi studiu, publicat recent în presă, ne spune că în ultimii şapte ani suma necesară s-a triplat, numai începând cu anul 2021 aceasta a crescut cu peste 3.000 de lei. Ştie Guvernul PSD-PNL-UDMR pe ce plătesc părinţii aceste sume?
Îi aducem noi la cunoştinţă: pe tot ce înseamnă un învăţământ de calitate pentru copiii lor – meditaţii, after school, tablete, laptopuri, rechizite, alimente, transport, culegeri cu materia actualizată în lipsa manualelor, pază, reparaţii ale imobilelor etc, astfel că, odată cu creşterea copilului, suma anuală pentru un licean depăşeşte 12.000 de lei.
Or, aceste aspecte cădeau în grija Guvernului, conform Constituţiei. Aplicaţi sumele de mai sus pe harta unei economii, în care aproape 40% dintre copii sunt expuşi riscului de sărăcie şi excluziune socială, şi veţi înţelege de ce la 1 ianuarie 2023 aveam aproape 215.000 de copii cu vârste între 7 şi 17 ani în afara şcolii, şi aproape 34.000 în abandon şcolar. În prezent, nicio universitate din România nu este în top 500 mondial. Din păcate, doar două universităţi din ţara noastră figurează în primele 1.000 din lume – Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, situată pe locul 781-790 (în urcare, de pe 801-850 în 2024), şi Universitatea Bucureşti, locul 801-850 (în urcare de pe 851-900). Suntem ţara cu cei mai puţini absolvenţi de studii superioare, cercetările arătând că doar aproximativ un sfert dintre studenţii înscrişi la facultate reuşesc să o şi termine, faţă de media aproape dublă a Uniunii Europene. Doar 17,4% dintre românii cu vârsta între 25-34 de ani au studii superioare, faţă de 43% cât este media ţărilor din Uniunea Europeană, conform datelor Eurostat. Aceste cifre catastrofale ne plasează pe un ruşinos loc codaş în Uniunea Europeană, o uniune în care media procentului din PIB alocat învăţământului este de 10%, spre deosebire de România, ce alocă doar 3.23%. S-a ajuns astăzi ca 16% dintre copiii de gimnaziu şi un sfert dintre adolescenţii cu vârstă liceală să nu mai meargă la şcoală. Rata abandonului şcolar a ajuns la 16.6% şi este în creştere.
Suntem, practic, o ţară cu 12 clase, unde cea mai căutată meserie este cea de şofer. Numărul elevilor înscrişi la examenul de Bacalaureat a scăzut cu 70.000 faţă de acum 15 ani, iar unul din 4 elevi care susţin examenul nu îl promovează. Mai mult decât atât, cei mai buni absolvenţi de învăţământ superior din România părăsesc ţara, pentru locuri de muncă bine plătite în afară. Statul român acceptă astfel să investească în educaţia unor tineri, de care beneficiază apoi în mod gratuit ţările occidentale. Materia cenuşie a devenit şi ea marfă ieftină pentru export, factorul politic actual ducând în mod benevol ţara spre faliment. Peste 300.000 de ingineri au părăsit ţara în ultimii 30 de ani. Din cei peste 100.000 de profesori care au părăsit sistemul de învăţământ, peste 7.000 predau în alte ţări, deşi astăzi greul învăţământului românesc este dus de suplinitori.
În ultimii zece ani, România a pierdut şi 45.000 de medici, în beneficiul Vestului, iar dintre medicii sub 35 de ani rămaşi în ţară, aproape 58% declară că intenţionează să emigreze.
Ce doreşte Guvernul să facă din copiii României, nealocând bugetul necesar unei şcolarizări cu adevărat gratuit?! Ce viitor oferim copiilor noştri? Ce plan de redresare naţională poate avea actuala guvernare, tratând astfel cea mai importantă investiţie în economie, educaţia?!
O naţiune care nu investeşte în educaţie mai poate avea viitor?”
