An de an, se repetă o poveste care nu vrea să se adapteze vremurilor noastre. Vremurile tribale cu zei au trecut, însă. Refuzăm să ieşim din „mormânt” şi să „înviem”. De frică. Ne e frică de libertate, pentru că libertatea înseamnă un teritoriu cu care nu suntem obişnuiţi, o ieşire din zona de confort.
Să-l lăsăm pe Iisus să învieze de câte ori vrea El, pentru că nu se va lupta cu realitatea, ci va merge în Împărăţia Tatălui, la odihnă, la nişte vacanţă. Lupta omului de a supravieţui facturilor, preţurilor, unui stat eşuat şi propriei veţi, nu e o forma de creştinism, ci un compromis. Ieşirea din „mormânt” trebuie făcută oricum. „Învierea” noastră trebuie să fie o depăşire pe linie continuă, în curbă, legaţi la ochi. Cu orice risc. Religia noastră ne ţine în întuneric şi în frică. Un copil, care creşte în întuneric şi în frică, va avea sechele psihice extrem de grave. Nu e o formă de ateism să lăsaţi religia să se desfăşoare între nişte pereţi reci. Religia, care face credinţa, naşte monştri. Credinţa trebuie să facă religia. Însă, religia, ca formă politică de administrare prin nonconcret, baga creştinul în „mormânt”. Un creştin adevărat va „învia” singur, va respecta valorile creştine şi se va mântui singur. Ce e un creştin? Este acel om care crede în el, în puterile lui, în lupta lui, în victoria lui.
Nu toată lumea, botezată în Casa Domnului, are handicapuri spirituale sau sufleteşti şi nu ar putea să „învieze” singură, aşteptând ca un personaj să o facă în locul nostru. Nu, mulţumim! Putem şi singuri!
Primele momente ale zilei Duminicii Învierii sunt consacrate luării de Lumină. Dar de ce ne îmbulzim să luăm acea lumină, dacă în „mormintele” noastre e întuneric? Nu lumânarea face lumina de care avem nevoie. Pentru că tot întunericul e mai mult în „mormânt”. „Învierea” şi ieşirea din „mormânt” ne pot face să avem parte de adevărata lumină. Cea a libertăţii.
Putem şi singuri! Trebuie să ne dorim „învierea”. Dacă fiecare dintre noi va „învia” pentru el, atunci vom fii toţi la locul luminos, aşa cum trebuie. Orice zonă de obscuritate trebuie evitată. Dacă un bec este aprins într-o biserică sau vilă, spre exemplu, asta nu înseamnă că acolo este lumina noastră. Lumina noastră nu are treabă cu curentul electric sau cu o bucată de aţă în ceară.
Nimeni nu ne învaţă să ne descoperim propria lumină. Nici şcoala, nici biserica. Asta trebuie să o facem noi. Doar prin „învierea” din „mormânt”. Ni se spun poveşti. Nu ne putem mântui prin poveşti. Ori ne deşteptăm, ori ne îndobitocim. Singurul lucru concret suntem noi, cei de azi, în carne şi oase. Să ne acordăm timp, să ne gândim bine la ce vrem să facem şi să mergem înainte. A ne propune ceva cu gândul nostru, pentru a ne autodepăşi, este „învierea”. Zona de confort, acele compromisuri sau ceva nociv, ce ne face să nu ne vedem adevărata valoare, este „mormântul”. Iar „lumina” este rezultatul celor întreprinse de noi.
Nu putem vedea „lumina” adevărată decât prin „învierea” din „mormânt”. Haideţi să facem asta, e gratis şi nu doare.
Succes la „ÎNVIERE”!
Sărbători minunate să aveţi!
