De Ziua Femeii, slătinencelor le-a fost interzis accesul pe trecerea de pietoni la roşu
Ca jurnalist, când mai ieşi din împuţita de redacţie, şi nu mă refer la curăţenie, pe stradă, te întâlneşti cu fel şi fel de oameni. Ştirile sunt pe stradă. Mergeam în gol, adică stomacul îmi era gol. Eu nu gândesc pe burtica goală.
Ajung la o intersecţie, unde, în civilizaţia care ne înconjoară, avem şi semafoare. Invenţie bună. Era roşu pentru pietoni. Treceau doar maşinile. Luxoase, cum sunt cele din Slatina, dacă nu aţi observat asta. Destul că era roşu, mai era şi o doamnă puţin neliniştită.
Empatic, cum mă ştiu, mă neliniştea neliniştea ei în prăfuitul şi gălăgiosul orăşel de provincie. Veta Ciopălan, după numele de fată, aveam eu să aflu. Supărată, zice: „De ce e roşu semaforul?”. Restul se uitau, ca şi cum se uitau în zare, pierduţi şi nedumeriţi, ca nişte făpturi bine dresate.
Veta îşi întoarce privirea către mine şi întreabă: „Ţi se pare normal că e roşu la semafor de ziua noastră?”. Îi zic eu că aşa trebuie, aşa s-a decis, că e o formă de organizare, să fim cu toţii în siguranţă.
Mă trage de braţ şi mă duce mai înspre chioşcul de ziare. Facem prezentările.
„Auzi, bărbatul îmi zisă că azi e Ziua Internaţională a Femeilor şi că femeile au voie să fie libere, să circule cum vor şi, mai ales, să treacă pe roşu. Cum eu nu am maşină, am voie să trec pe roşu la semaforul de pietoni, nu?”.
Nu, îi zic eu, adică aveţi dreptul să fiţi liberă, dar să treceţi pe roşu, nu. E contravenţie şi o astfel de ştire nu există. Eu ştiu ce zic, lucrez în presă. Şi de aici a început dialogul.
– Eşti ziarist?
– Da!
– În Olt?
– D..a!
– Vai de capul tău!
– Adică în judeţ, nu în apă, sunt eu puţin ironic.
– Am şi eu atâtea de spus, dar nu am la ce ziar să spun.
– Păi, spuneţi-mi mie, sunt jurnalist independent.
– Independent faţă de cine? Nu ai şefi?
– Ba am şefi, desigur!
– Atunci nu eşti jurnalist independent, ci dependent. Chiar şi dacă ai fi singur, tot bugetar ai fi.
– Cum să fiu bugetar? În afară de o agenţie de presă şi postul public, presa e privată.
– Hai, mă, mamă, mă, când primiţi bani de la o primărie, contracte, tot bugetari sunteţi şi voi.
Problema mea de azi e că mi se pare nedrept că nu ne lasă ăştia să trecem pe roşu acum. N-auzi că ziseră la TV?
– Poate ar trebui să nu vă mai uitaţi la TV.
– Ba mă uit, că aflu multe, ne spun ei tot. Eu sunt casieriţă.
– La Auchan?, încep să râd.
– Nu! Dar ştiu şi de Auchan. Ăsta nu e subiect serios. Subiect serios e al meu. Scrii de el? Vreau să ajungă la ăştia de pun semafoare.
– Nu cred că ar fi un subiect serios, adică să semnez un astfel de articol, cu o astfel de… problemă… Zic şi eu.
– Da, mamă, nu vă lasă să scrieţi despre problemele noastre şi cum ne mint că ne lasă, de ziua noastră, a femeilor, să trecem pe roşu.
– Cam complicat cu roşul ăsta.
– O să mă mai duc o dată să văd dacă mă lasă, că văzui şi un poliţist pe acolo, era la covrigi.
– Eu v-aş sfătui să treceţi pe la trecerea de la Poliţie, că acolo nu e cu semafor şi aveţi voie să treceţi.
– Ei, mai merg eu până acolo…
Nu ştiam ce să îi mai zic, e o situaţie inedită pentru mine, dar doamna Veta e simpatică. Observ că avea şi două garoafe, una roşie şi una galbenă.
– Frumoase garoafele!, zic eu, ca să mai schimb subiectul.
– Da! Mi le-au dat şi ăia de la PSD, şi ăia de la PNL. Dar stai să vezi. PSD îmi dădu o garoafă galbenă, iar ăia de la PNL îmi dădură o garoafă roşie. Îţi spun eu, că ştiu, le-au luat de la Săftica. Aia dă foarte ieftin florile care nu-i mai trebuie şi le are aproape de aruncat, dar dacă le iei la pachet mare. Şi proasta făcu rotativa. Mă duc acu’ să-i zic, că nu cutiile cu flori trebuiau să facă rotativa, ci partidele astea două la guvernare. Şi uita aşa, cu florile ăstea de sărăcie, ajunsei să primesc pe invers de la partide. Asta e!
Doamna Veta e de legendă. Îmi place, dar nu mai pot să stau, am de continuat un joc în reţea cu băieţii.
Îi spun că trebuie să plec şi că mi-a făcut plăcere să vorbesc cu ea. Îi urez la mulţi ani şi o primăvară frumoasă. Zâmbeşte şi îmi face semn cu mâna de la revedere spunând că se descurcă ea cu problema trecerii pe roşu.
Acum eu eram pe roşu. Nu în sensul ăla, deşi nu mai e drum lung. Ce subiect am eu pentru mâine la ziar? Să scriu despre problema ei, că şi aşa nu am niciun subiect?
După câteva sferturi de ceas, mă ridic de la masă, 5 ţigări fumate, două cafele şi mi s-a mai ars şi becul de la veioză.
Am scris, simt că e un subiect care va prinde la public, e altceva decât articolele plictisitoare şi standard din presă.
Sunt mândru că am scris altceva decât au scris alţii. I-am pus titlu „De Ziua Femeii, slătinencelor le-a fost interzis accesul pe trecerea de pietoni la roşu”, iar prima frază începe cu „Ca jurnalist, când mai ieşi din (…)”.
Adrian Branco
