EXCLUSIV | Interviu altfel cu Mario De Mezzo, prefectul de Olt în blugi

Date:

Este sâmbătă, o zi care, pentru mulţi bugetari, e una de odihnă. Îl aşteptăm pe treptele Prefecturii Olt. Îl vedem, de la distanţă, cum se opreşte pentru a vorbi cu câţiva cetăţeni. La 11:00 fix, la ora programată, îşi face apariţia în faţa Prefecturii. „Bună ziua! Am venit!”. Ne salută pe noi şi pe jandarmul care se află la obiectiv. Ne pofteşte în marele birou de la etajul 1. În birou se observă o măsuţă pe care se află o tablă de şah, inscripţionată cu iniţialele MDM. Lângă, o chitară. Pe masă, un cub Rubik. Însă nu pe biroul oficial, cel cu scaun de piele şi cu drapele în spate, ci la masa unde îi place să stea cel mai mult, atunci când are treabă de birou. După o scurtă discuţie de încălzire, despre diverse teme, începe ceea ce aveam în plan. Fără niciun ordin de prefect, Mario De Mezzo, numit în cea mai înaltă funcţie a judeţului Olt, pe 3 august 2023, ne-a acordat un interviu altfel. Un interviu despre omul care s-a născut, a copilărit şi s-a educat în Slatina, despre tatăl a doi copii şi despre pasiunile celui pe care îl numim: prefectul altfel.

Sunt crescut în Slatina, în cartierul Progresul 3

●  Prin intermediul amintirilor, faceți-ne cunoștință cu copilul Mario, născut şi crescut în Slatina!
– Într-adevăr, sunt născut în Slatina, sunt a patra generaţie de slătinean de când străbunicul meu a venit aici, la sfârşitul anilor 1800, pe vremea când Carol I a deschis vistieria ţării şi a investit masiv în infrastructură, înţelegând că infrastructura ne va ajuta să ne dezvoltăm ca ţară. Străbunicul era arhitect constructor şi, alături de bunicul meu, au construit o mare parte din oraşul vechi Slatina. Pe certificatul său de încetăţenire, când a obţinut cetăţenia română, scris „antreprenor lucrări publice”. A clădit Liceul „Radu Greceanu”, case de locuit, blocul Cozia. Din acest punct de vedere, am simţit mereu că am o moştenire, în acest oraş, pe care sunt obligat să o duc mai departe. N-a fost să fie ca şi eu, la rândul meu, să fiu constructor, însă prin intermediul responsabilităţilor administrative sau a slujbelor pe care le-am avut, am încercat întotdeauna să construiesc în Slatina şi în judeţul Olt, în toate felurile în care am avut putere, pricepere şi înţelepciune. Este un motiv pentru care, în 2014, am renovat acoperişurile celor două blocuri de la unitatea militară din Caracal, când eram director la „Habitat for Humanity”.

Mario, stânga jos

Sunt crescut în Slatina, în cartierul Progresul 3, lângă baza de sport Constructorul, care astăzi este o ruină, din păcate. În perioada 1985, 1986, baza sportivă, cu cele două terenuri de tenis şi fotbal, a fost dată în folosinţă, iar eu, realmente, am crescut pe terenul de tenis. Apartamentul avea vedere spre teren, iar mama mea supraveghea felul în care mă comport. În acea perioadă, părinţii erau un pic mai atenţi la modul cum se comportau copiii lor, să nu intre în bucluc, să nu fie excesiv de obraznici, ceea ce în cazul meu se mai întâmpla (n.n. râde). Am învăţat tenis de la domnul doctor Zisis Diamandis, care era medicul IJCM Slatina (n.n. Întreprinderea Județeană de Construcții și Montaj, actuală SCADT). Am avut o copilărie în parametrii copilăriei comuniste. Distracţiile noastre erau trasul cu cornete, miuţa, tenis sau de-a v-ați ascunselea, printre altele. Pe timpul iernilor ne băteam cu bulgări de zăpadă.

Familia De Mezzo construieşte acest oraş de patru generaţii.

● Numele de familie este mai puțin comun pe meleagurile noastre. Care este povestea lui?
– Familia De Mezzo vine din Udine, din nordul Italiei. Prin intermediul verişorului meu, care a locuit în Italia 20 de ani, am încercat să descopăr mai multe despre familia din Udine. Încă nu am ajuns să o cunosc, dar ştiu că au acolo o fabrică de grappa şi o distilerie. Deţin o sticlă de grappa, este o ediţie de colecţie, pe eticheta căreia este toată familia De Mezzo, care a contribuit la înfiinţarea acelei fabrici. Străbunicul meu, însurat cu o unguroaică, a venit în România şi s-a instalat la Slatina, unde a trăit tot restul vieţii şi unde este şi înmormântat. El a avut cinci copii, trei fete şi doi băieţi. Primul băiat a murit în Al Doilea Război Mondial şi tot atunci, Musolini a dat un decret ca toţi cetăţenii italieni, indiferent de locul în care se află în lume, să vină acasă, ca să meargă pe front, iar dacă nu o vor face, vor fi declaraţi dezertori. Străbunicul Francesco i-a spus bunicului Italico: „Am pierdut deja un băiat în război, nu vreau să îl pierd şi pe al doilea, te rog să renunţi la cetăţenia italiană”. Francesco era străbunicul, Italico este bunicul meu, Lucian este tatăl meu, iar eu sunt a patra generaţie de slătinean. Sunt oameni cu intenţii mai mult sau mai puţin onorabile, care îmi contestă calitatea de slătinean, spunând că un De Mezzo nu are cum să fie slătinean. Interesant este că sunt mai slătinean decât peste 80% dintre cei care mă contestă. Slătinenii autentici îmi cunosc familia, pentru că la sfârşitul secolului XIX, Slatina era un târg şi se cunoşteau toţi între ei. Cei care contestă calitatea mea de slătinean, ori au rele intenţii, ori ei nu sunt slătineni autentici. Pentru că altfel ar şti că familia De Mezzo construieşte acest oraş de patru generaţii.

Nu au fost în stare să restaureze un monument cum trebuie

Francesco De Mezzo

● Francesco De Mezzo este cel care a realizat împrejmuirea monumentului Ecaterinei Teodoroiu cu module în stilul soclului şi a turnat piatra necesară realizării platoului din zona statuii, pentru ziua inaugurării…
– Vă mulţumesc că ştiţi această informaţie, nu o ştiu mulţi oameni. Sacrilegiul este că de pe acel monument la a cărui construcţie străbunicul meu a contribuit, la o restaurare recentă, s-au şters numele eroilor inscripţionate pe soclu, ceea ce mie mie se pare inacceptabil. Mai mult, vandalizările din perioada comunistă nu au fost remediate. Aceste fapte mi-au fost prezentate de către un profesor de istorie, care, cu durere în suflet, îmi spunea că nu au fost în stare să restaureze un monument cum trebuie şi s-au şters numele eroilor. Şi l-am întrebat dacă există undeva numele eroilor, astfel încât să putem să restaurăm şi să le redăm eroilor cinstea pe care o merită? M-am bucurat să aud că răspunsul este da. În calitatea mea de prefect voi face demersurile necesare către autorităţile locale astfel încât această anomalie să fie remediată.

Mi-am dorit să fiu profesor de română

● Ce visa copilul Mario sa ajungă când va fi mare?
Miliţian! (n.n. râde). Aşa era atunci. Am avut mereu o teamă, combinată cu respect faţă de instituţia Miliţiei. Copil fiind şi văzând oamenii legii de atunci, fiind în uniformă, m-am simţit atras de această meserie. Vorbeam cu un prieten, alături de care visam împreună, noi când o să fim mari, o să fim miliţieni şi o să fim detectivi şi vom descoperi, şi vom rezolva cazuri de crimă. Ne jucam de-a miliţienii. După ce am mai crescut, mi-am dorit să fiu profesor de română. Am un respect enorm faţă de profesori şi am câţiva pe care îi voi iubi tot restul vieţii mele. Şi datorită lor sunt ceea ce sunt astăzi. Unul dintre aceşti profesori este domnul Constantin Voinescu, căruia îi voi fi veşnic recunoscător pentru felul minunat în care m-a învăţat să iubesc limba română, să o scriu şi o vorbesc corect şi să înţeleg care sunt procesele din spatele vorbirii corecte.

Grija este constanta relaţiei părinţi-copii şi va fi mereu.

● În calitate de tată a doi copii, ce ne puteți spune despre copilăria lor în comparație cu a dvs.?
Lucrul constant, care s-a păstrat, indiferent de cât de diferite au fost copilăriile, a fost grija părinţilor pentru copiii lor, astfel încât copiii să aibă acces la educaţie, la sănătate, la lucruri care să îi bucure. Chiar dacă pe vremea copilăriei mele părinţii se zbăteau mai mult, ofereau tot ce puteau ca noi să creştem bine şi fără griji. Grija este constanta relaţiei părinţi-copii şi va fi mereu. Ca structură, copilăriile sunt total diferite. Copiii mei au crescut cu telefoane mobile. La vârsta lor, eu nu ştiam ce e telefon fix. La noi acasă, telefonul fix a fost instalat în 1986 şi, deşi îl mai văzusem pe la alţii, pentru mine era ceva nou să formez un număr şi să vorbesc cu bunica. Copiii mei au crescut cu apeluri video. Însă nu trebuie să rămânem ancoraţi în trecutul care ne ţine pe loc. Ei au avut role, eu nu am avut niciodată. Îmi plăcea când vedeam patine cu rotile şi nu am mers niciodată pe role. Am încercat să le fac o copilărie cât mai diversă, care să îi pregătească pentru viaţă, să le dezvolt aptitudinile, de la mersul pe role la limbi străine, de la karate până la lecţii de muzică. Sunt foarte bucuros că Luca, fiul meu, merge pe calea actoriei. Este elev la Liceul „Dinu Lipatti”, la clasa de Teatru, în clasa a XII-a. Are această aptitudine de la mine. Ne aşezam seara, în jurul mesei, şi începeam să spunem poezii pe rând. El a crescut citind autori precum Brumaru, Minulescu, Eminescu, Bacovia etc. L-am încurajat teribil prin cursuri de muzică, actorie. La 17 ani a jucat într-un spectacol al maestrului Dan Puric, „Călătoria”, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Mi se pare o realizare fabuloasă şi o împlinire a sa. A ajuns singur acolo, după o interacţiune cu Dan Puric. Bianca, fiica mea, este la o facultate de comunicare şi relaţii publice. I-am insuflat ideea de comunicare încă din copilărie. Când era mică, o învăţam ce să răspundă atunci când cineva o va întreba ce vrea să se devină când va fi mare. Şi ea răspundă: manager de comunicare într-o companie multinaţională. Ceea ce, venind de la un copil de 4 ani, te blochează. Întrebarea care venea după răspunsul ei era: „Dar ştii tu ce înseamnă asta?”, iar ea răspundea: „Prinţesă într-o companie”. Amândoi şi-au ales cariere grele, dar am încredere în ei şi voi fi alături de ei mereu.

Sunt atras de literatură şi, în special, de poezie

● Ce pasiuni aveţi?
Nu prea mai am timp pentru pasiuni, dar îmi place foarte mult să joc şah, o pasiune de vreo doi ani şi jumătate. Sunt adversarul perfect la şah. Pierd de fiecare dată, dar mă lupt cu dârzenie. Nu simţi că m-ai bătut uşor. Îmi place să joc tenis de câmp. Jucam foarte mult în copilărie baschet şi, fără modestie vă spun, am citit cu mult peste media de lectură din România. Sunt atras de literatură şi, în special, de poezie. Şi, cum nu e om care să nu fi scris o poezie, am scris poezii, însă nu le-am publicat niciodată. Profesorul de istorie a artei, Ion Şerban, îmi spunea că nu e om să nu fi scris măcar o poezie. Recent, citesc mult mai puţin decât o făceam înainte, dar citesc cărţi de dezvoltare personală. Am acelaşi sentiment în a-mi citi poeziile, cum este acela de a ne asculta propria voce înregistrată. Este un sentiment de exigenţă faţă de mine. Îmi amintesc că lucram în presa locală şi îmi cumpărasem un reportofon pe care dădusem o grămadă de bani, puneam întrebări cetăţenilor şi când ajungeam la redacţie, ascultam caseta. Primul sunet pe care îl auzeam era vocea mea. M-am îngrozit şi am zis că nu vreau să mă mai aud niciodată (n.n. râde). Cam acelaşi sentiment îl am faţă de poeziile scrise de mine.

Un jurnalist, din punctul meu de vedere, ar trebui să înţeleagă care este ştirea şi să o dea în interesul oamenilor.

● Aţi amintit de presă. Cum a evoluat presa românească de atunci şi până în prezent?
Presa în România cred că este ca orice altă categorie socială sau profesională. Găseşti orice tip de oameni. Sunt şi persoane care nu au strop de respect faţă de meserie şi calcă în picioare orice principiu jurnalistic, pentru interese mărunte, sunt şi oameni care îşi fac meseria cu demnitate şi corect. Nu am avut niciodată o problemă cu oamenii care m-au criticat când au avut dreptate. Mă simt deranjat de cei care mint, manipulează, jignesc grobian sub această mască a jurnalismului. Există diferite grade de corupţie morală în presă, ca în orice alt domeniu. Unul dintre aceste grade este acela în care batjocoreşti orice, nu există onestitate, nu există adevăr, iar fake-news-ul este mic copil faţă de ce se întâmplă acolo. Există acea corupţie morală medie, care, dintr-un întreg calup de informaţie, alegi specific acea informaţie care îl face pe om să arate rău. Nu avem cum să fim perfecţi, fără greşeală. A fost unul singur fără greşeală. Acela e Iisus Hristos. Un jurnalist, din punctul meu de vedere, ar trebui să înţeleagă care este ştirea şi să o dea în interesul oamenilor.

Am un exemplu concret şi recent. Ieri (n.n. vineri, 18 august 2023), am făcut un control inopinat la Spitalul Judeţean de Urgenţă Slatina, în urma unor sesizări conform cărora la Secţia de Cardiologie sunt gândaci. Pentru că se terminase programul şi rugasem un coleg să facă dispoziţia de control pentru DSP Olt, în graba în care am făcut hârtiile, pentru că ideea unui control inopinat este ca oamenii să nu aibă timp să se pregătească sau să remedieze pe loc problema, a rămas o dată anterioară controlului. Numărul era corect, dar data era greşită. A fost o anumită parte a presei care doar asta a văzut. Era data greşită pe dispoziţie… Am înţeles asta, dar nu ne deranjează şi că sunt gândaci? Nu cumva asta era ştirea? Am mesaje de la oameni care îmi spun că dorm cu cearceaful pe cap, ca să nu se pună gândacii pe ei. Asta nu e o problemă, ci faptul că într-o hârtie aberantă, la fel cum e situaţia, una de Eugen Ionescu, de Kafka, s-a strecurat o eroare aberantă, pe care am corectat-o pe loc. Ăsta e al doilea tip de manipulare, mai light, cât să se pună nişte nămol pe mine, dar să nu pară că sunt murdar..
Cred că în sarcina oricărui conducător, controlul inopinat ar trebui să fie obligatoriu prin lege. Să scrie: „conducătorul instituţiei poate face control inopinat fără nicio hârtie, când vrea el, oriunde are zonă de competenţă”. Dacă prefectul are competenţă în orice instituţie deconcentrată, atunci el oriunde poate face aceste controale. „Bună ziua! Am venit” – asta înseamnă un control inopinat. Nu ca să faci circ, ci să remediezi o probleme, să le fie oamenilor bine.

Şi mai este o categorie, cea de-a treia, cea a jurnaliştilor oneşti, pe care îi respect cu tot ce este în mine, din care cred că am reușit să fac parte în cariera mea de jurnalist la Slatina, şi cu care oricând voi sta de vorbă cu cea mai mare plăcere. Asta nu înseamnă că nu voi sta de vorbă cu ceilalţi, le voi răspunde la întrebări. Mă amuz, însă, cumva autoflagelant, încercând să ghicesc care va fi unghiul de abordare pe care îl vor avea, cum mă vor pocni în articolul următor, analizând întrebarea. Experienţa în domeniul comunicării mă ajută să ştiu exact în ce direcţie se vor duce…

Acum 25 de ani, jurnalismul a fost prima mea meserie. Am început să lucrez la Informaţia Oltului, cu domnul Bucur Borcan, pe care îl respect şi de la care am învăţat tot ce se poate învăţa în cariera de jurnalist. De asemenea, şi de la domnul Cazangiu am învăţat destule. La început, vedeam cu o aură de erou meseria asta. Informaţia Oltului era ziarul lui Triţă Făniţă, sediul se afla unde acum este un hotel, în apropierea gării. Ne întâlneam în fiecare dimineaţă să facem şedinţa de redacţie. Borcan a făcut un proiect personal din mine. Îmi lua articolele, mi le corecta, le dădea la cules corectate şi apăreau aşa. Citeam a doua zi articolele corectate şi după o lună şi ceva am început să-i prind stilul. Am început să scriu din ce în ce mai bine. Eram în zona Poliţiei Rutiere. Eu plecam de la redacţie, domnul Bucur se îndrepta către ea şi mi-a zis: „Poţi să fii bucuros”. Şi l-am întrebat de ce. „Astăzi a apărut primul tău articol fără nicio corectură de la mine”, a spus dânsul. Am zburat după vorbele dânsului. Cred că la Mediu mă duceam, pentru că mie îmi dădeau instituţiile care se aflau la marginea oraşului. Mergeam pe jos, că nu aveam maşină. Mai era un coleg care mergea cu bicicleta, dar nu aveam bani nici de bicicletă pe vremea aia. Am lucrat cu el şi îl respect foarte mult.
Din acel moment a început creşterea mea ca jurnalist. Şi la Riposta, cu domnul Sârghie am lucrat. Apoi am lucrat o vreme şi la Pro FM, la matinal. Director era Cristi Vlădoianu, care îmi este prieten bun. Am făcut o emisiune la NOVEL, „Articolul 31” se numea. În presă am lucrat şi în zona de presă scrisă, televiziune şi radio. Radioul mi-a plăcut cel mai mult. Iar acum, ca prefect, am o răspundere foarte mare în faţa oamenilor. Ei au aşteptări foarte mari de la mine, îmi semnalează foarte multe şi îmi doresc să nu-i dezamăgesc.

Voi fi un prefect al oamenilor!

● În încheiere, prin calitatea de prefect, ce mesaj aveţi pentru toți oltenii!
Singura mea misiune asumată, în calitate de prefect al judeţului Olt, este că voi fi un prefect al oamenilor. Voi sta între ei şi uşa mea este deschisă absolut oricând. Oricine poate să vină la prefectură. Numărul meu de telefon este disponibil la cancelarie. Îmi doresc ca, la sfârşitul mandatului meu de prefect, indiferent cât va fi acesta, să nu fie vreo persoană care să spună că a dorit dar nu a putut să ajungă la prefect. Dispoziţia directă, pe care am dat-o cancelariei, este că oricine sună şi cere numărul de mobil al prefectului, îl primeşte pe loc. Îmi place să merg în instituţii, nu să le controlez, îmi place să cunosc oamenii, îmi place să le mulţumesc pentru munca pe care o fac, să-i privesc în ochi, să le strâng mâna şi să le spun că ei sunt partea importantă din acest angrenaj care face judeţul Olt să funcţioneze. Am făcut asta în Slatina, în judeţ, în primării. Mai am un mesaj pentru colegii mei din administraţia publică, în special pe la cei la care poate au răsuflat uşuraţi: să nu facă asta încă, e foarte posibil să se trezească cu mine din nou. Îmi doresc ca instituţiile publice să funcţioneze. Există o ruptură între administraţia publică şi privat. Privatul huleşte administraţia publică, iar ea se uită urât către privat. Noi, politicienii, am contribuit la această fractură între cele două categorii. Ele ar trebui să lucreze una în beneficiul celeilalte. Îmi doresc să existe o armonizare şi ea trebuie să înceapă de la stat. Când vine vorba de oameni, nu ar trebui să existe politică.

Oricine are o ideea bună pentru comunitate, să stea cu mine la masă şi hai să facem împreună. Ştiu că sunt anumite partide care au un anumit stigmat. Când este vorba de oameni, trebuie să stăm la aceeaşi masă. Nu în ciuda diferenţelor dintre noi, ci datorită diferenţelor dintre noi. Tocmai pentru că suntem diferiţi ca platformă, ca abordare, ca priorităţi, când vom pune pe masă lucrurile care ne diferenţiază, abia atunci va fi bine pentru cetăţeni.
Am iniţiat campania, dacă îi putem spune aşa, „Bună ziua! Am venit!”, ca oamenii să se asigure că lucrurile funcţionează în instituţii. Revin la subiectul zilei. În urma controlului inopinat, pe care nu am avut voie să-l fac, astăzi (n.n. sâmbătă, 19 august 2023) se face deratizare în masă în spital. Sunt fericit pentru asta. Dacă atunci când va veni Corpul de Control, nu vor exista gândaci în spital, eu voi fi fericit. Nu îmi trebuie circul, îmi doresc ca lucrurile să fie în ordine.

2 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Share post:

Subscribe

spot_imgspot_img

Popular

More like this
Related

Ce se întâmplă de mâine cu 14 din cele 16 spaţii de servicii de pe Drumul Expres Craiova-Piteşti

Cum licitaţiile pentru cele 14 spaţii de servicii nu...

Ovidiu Marin – un caracalean, inspector la Formula 1

Născut la Caracal, plecat departe de acasă, ajuns să...